Sînt în capitala lumii, a inimii mele, după trei zile de agitație tăcută. Nu e locul meu aici. Prietenii mei vor muri, va fi ca și cum n-am fi existat vreodată. Suferă deja, știu că în mare măsură e vorba de mecanisme ale adaptării funcționale doar pe jumătate, jumătatea greșită, cea care dă un gust de benzină în gură. Am studiat asta timp de șapte ani, între 1999 și 2006, zi de zi, cu atenție. Mecanisme deviate, mici fisuri genetice, plus mai nou durerea fizică și o mică absență undeva în spate, mii, dar pentru totdeauna. Durerea fizică ajută. Am învățat că trebuie să provoci durerea undeva ca să o anulezi în altă parte. Ca un fel de vopsea neagră care se scurge dintr-un punct în altul. Din tîmple la claviculă, la ischium, apoi din nou, metodic, la cele treisprezece oase ale feței. Sînt punctele care se văd din avioane de fapt, invadînd harta. Apoi mă întorc. Camera e albă, fereastra se aburește de la respirație, explodează de la respirație. Trebuie să provoci durerea. Camera e albă, plutește deasupra orașului, suspendată din iunie 2006, deasupra orașului. Adorm, mă trezesc, adorm din nou.
(Alwarda, Ed. Pandora M, 2020) |
Proudly powered by Weebly